Vreau să cred sincer, din nou, că bomboanele sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca. Vreau să desenez cu creta colorată pe strada mea atunci când trec oamenii maturi şi importanţi spre serviciu şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele şi traficul care îi aşteaptă. Vreau să stau întinsă la umbra unui copac, să privesc norii pufoşi care aleargă pe cer şi să mă gândesc cu ce seamănă, să număr petalele florilor, să mă uit la insecte şi să mă întreb de ce adulţii nu fac la fel. Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă, atunci când tot ce ştiam se rezuma la câteva culori, patru poezii, câteva cântecele, zece cifre şi vocea mamei care mă chema la masa când nu-mi era foame sau când eram afară şi mă jucam.
Vreau înapoi, atunci când nu-mi păsa de cât de puţine lucruri ştiam pentru că nici nu ştiam cât de puţin ştiam. Vreau înapoi, atunci când tot ce mi se cerea era să spun săru`mâna vecinilor şi când tot ceea ce îmi doream era o păpuşă Barbie, o ciocolată, pufuleţi sau nugat şi un caiet cu foi albe pe care să desenez.
Vreau să cred ca odinioară, că totul în viaţă este aşa cum îţi doreşti, că toţi oamenii sunt buni şi că totul pe lumea asta e fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la cornet.
M-am maturizat prea mult şi prea brusc şi nici nu mai ştiu când m-am făcut mare. A fost cu siguranţă un abuz regretabil şi îmi cer iertare…
Posts
